Hector Berlioz
Analiza unei asemenea compoziții este o sarcină grea și periculoasă, pentru întreprinderea căreia am șovăit mult; o încercare îndrăzneață, care nu va putea fi scuzată decât de sforțările noastre statornice de a ne alătura punctul de vedere al autorului, de a pătrunde senzul ascuns al operei sale, a-i încerca efectul și a studia impresiile ce ea a produs până acum asupra oarecăror suflete aparte, precum și asupra publicului.
Printre diferitele păreri asupra acestei partiții nu se găsesc poate nici două la fel. Unii critici o privesc drept o nebunie monstruasă, alții nu văd decât ultimele licăriri ale unui geniu ce se stinge; alții, mai prudenți, declară că pentru moment nu înțeleg nimic din ea, dar nu și-au pierdut speranța de a o aprecia măcar cât de puțin mai târziu; cea mai mare parte a artiștilor o consideră drept o concepție extraordinară, în care câteva părți rămân totuși inexplicabile, ori fără scop vizibil. Un mic număr de muzicieni, deprinși a examina cu grijă tot ceea ce tinde a mări domeniul artei și care au reflectat serios asupra planului general al simfoniei cu coruri, după ce au citit-o și ascultat-o cu atenție de câteva ori în șir, afirmă că această operă pare a fi cea mai măreață expresie a geniului lui Beethoven. Părerea aceasta, pe care am pronunțat-o în una din paginele din urmă, este acea pe care o împărtășim și noi.
Fără a căuta aceea ce compozitorul a intenționat să exprime ca idei personale în acest vast poem muzical, studiul pentru câmpul presupunerilor e deschis fiecăruia, să vedem dacă noutatea formei nu ar fi justificată aici, printr-o intenție liberă de orice gândire filosofică ori religioasă, tot atât de potrivită și de frumoasă, pentru zelosul creștin ca și pentru panteist ori pentru ateu, printr-o intenție în sfârșit cu totul muzicală și poetică.
Înaintea acesteia, Beethoven scrisese deja opt simfonii. Pentru a întrece punctul la care ajunsese numai cu ajutorul instrumentației, ce mijloace îi mai rămâneau? Alipirea vocilor la instrumente.
Dar pentru a nu încălca legea crescendului și a scoate la iveală chiar în operă puterea ajutorului ce voia să dea orchestrei, nu era oare trebuitor să lase încă instrumentele să figureze singure pe primul plan al tabloului ce își propunea să desfășoare?
Odată ce-și hotărâse aceasta, e ușor de înțeles cum ajunge să caute o muzică mixtă, care să poată servi drept legătură celor două mari părți a simfoniei; recitativul instrumental fu puntea pe care îndrăzni s-o arunce între cor și orchestră și peste care trecură instrumentele, mergând să se alăture vocilor. Odată trecerea stabilită, autorul a voit să motiveze, anunțând-o, contopirea ce avea să aibă loc și atunci, vorbind însuși prin vocea unuia dintre corifei, el strigă, întrebuințând notele recitativului instrumental deja exprimat: Amici! lăsați aceste acorduri, și să începem cântece mai plăcute și mai pline de veselie! Iată deci, pentru a zice astfel, tratatul de alianță încheiat între cor și orchestră; aceeași frază a recitativului pronunțată și de unul și de celalalt pare a fi formula jurământului. În urmă, muzicianul fu liber să își aleagă textul compoziției corale: Beethoven o ia de la Schiller; punând stăpânire pe Oda veseliei, o colorează în mii de nuanțe pe cari poezia singură n-ar fi fost în stare să le scoată la iveală niciodată, și înaintând cu ea, îi mărește mereu până la sfârșit, fala, măreția și strălucirea.
Poate că aceasta ar fi cauza, mai mult ori mai puțin potrivită, a întocmirei generale a acestei imense compoziții, ale cărei părți le vom studia acum cu deamănuntul.
Prima parte, învăluită într-o măreție sumbră, nu seamănă cu nimic din ceea ce Beethoven scrisese mai înainte. Uneori armonia e de o îndrăzneală întrecând orice margini: desenările cele mai originale, trăsăturile cele mai expresive, se îngrămădesc, se încrucișează, se înlănțuesc în toate senzurile, însă fără să producă nici întuneric, nici îmbulzeală; din contră nu rezultă decât un efect cu totul clar și vocile multiple ale orchestrei, care se tânguesc ori amenință, fiecare în felul și stilul ei aparte, par a nu forma decât una singură; atât de mare este puterea simțirei ce le însuflețește.
Acest allegro maestoso, scris în re minor, începe totuși pe acordul de la, fără terță, adică pe o prelungire a notelor la, mi, dispuse în quintă, arpegiate deasupra și dedesupt de către viorile prime, viole și contrabasuri, astfel că auditorul nu-și dă seama dacă aude acordul de la minor, acel de la major, ori acel al dominantei de re. Această nehotărâre prelungită a tonalității, dă multă forță și caracter intrării unui tutti ce urmează pe acordul de re minor. Perorația are niște accente de care sufletul e mișcat cu totul; e greu să auzi ceva de o tragedie mai adâncă decât acest cânt a instrumentelor de vânt, sub care o frază cromatică, în tremolo, a instrumentelor de coarde, se umflă și se ridică încetul cu încetul, bubuind asemenea mării înaintea furtunei...
(Hector Berlioz – Simfoniile lui Beethoven, trad. Maximilian Costin)