Arsène Alexandre
Grădina din Giverny cuprinde două lumi: cea a florilor și cea a apei.
Cea a florilor, după care se ascund casa de locuit și atelierele pictorului, se lățește coborând în pantă ușoară spre un drum despărțitor. Dincolo e lumea apei.
Aleea centrală împarte curtea în două dreptunghiuri, tăiate la rândul lor de cărări înguste, ce îngăduie cu greu mișcarea între rondurile de flori, sădite cu generozitate, în grupuri asortate sau contrastante. Formează coruri, să le spunem, care-și răspund, se amestecă, se echilibrează precum vocile dintr-un oratoriu. Aflăm acolo basuri de violet tenebros, contralte de stacojiu, candide soprane de alb și bleu pal, acompaniind alămurile sau aurăriile de gălbenele și floarea soarelui. Toate aceste coruri sunt îndesate, încât, de-ar fi despărțite și distanțate, plantele înghesuite în fiecare ar ajunge pentru înveselirea multor grădini mai spațioase. Din masivele alternante, combinate, calculate de marele artist al nuanțelor, al căror impact e sporit de tulburarea vizitatorului, izvorăște extazul de culori, supremă mângâiere. O asemenea policromie și polifonie pare gândită să-și desfășoare farmecul începând cu primăvara și încheind abia la sfârșitul toamnei. Aleea mediană e acoperită de bolta verde și înflorată a arcadelor de trandafiri, iar de fiecare parte marginile sunt bordate de târâtoare încâlcite care, lăsate să crească în voie, desenează margini capricioase, dar totuși cu un ritm al lor.
Astfel, când intră ori iese din casă, pictorul are permanent desfășurată în fața ochilor paleta lui bogată. Grădina e artistului îndrumar perpetuu, repertoriu inepuizabil; pentru ochiul lui un exercițiu continuu; pentru mintea lui, pe rând, exaltare sau odihnă.
În cealaltă jumătate, având calea ferată drept graniță, imperiul apelor se înfățișează cu totul diferit. Dacă prima era lumea culorilor, aceasta-i lumea nuanțelor.
Florile sunt mai puțin numeroase. Pâlcuri de copaci, înlănțuiți de poteci întortocheate, aruncă umbră ce se mișcă cu lentoarea orelor, adăugând la seninătatea locului încântarea neașteptatului. Dar crângurile acestea împletite alcătuiesc doar rama care înconjoară oglinda vastă și liniștită a iazului, alimentat de cursul râului Epte din apropiere, deturnat, lăsat liber să se întindă. Cadrul e suficient de spațios pentru a reflecta cerul, uriaș și variat ca la câmpie, când ridici ochii. Aici nu trebuie decât să coborâm privirea, asistând la unirea stranie dintre iluziilor eterului și înșelăciunile apei; îmbinare atât de adâncă încât ne credem azvârliți până în straturile nesfârșite ale atmosferei. Între cele două profunzimi, cea văzută și cea reflectată, plantele acvatice par să înoate în spațiu, nu pe suprafața lichidă. Umbra diafană ori accentuată a vreunui nor, imaginea răsturnată a stânjeneilor, unde ne-a adus plimbarea la întâmplare, sau trunchiul unei sălcii, toate asemenea reamintiri ale realităților solide și lichide accentuează magia nuanțelor mereu schimbătoare, care auresc, albăstresc, înroșesc luciul lacului.
Vegetația de apă e de altă natură decât de cea de pământ. Frunzele au piele uleioasă, netedă, în culori metalice, precum a viețuitoarelor acvatice. Plantele se strâng în grupuri, discuri din mijlocul cărora se ridică florile cărnoase, umflate, vopsite rozaliu sau albe, mate ca de ceară, ori mai bine zis ca anumite cochilii calcaroase. Contemplând îndelung iluziile acestea, înțelegem cum în legende fundul apelor îi ademenea pe cei vrăjiți la zânele perfide. Ne explicăm cum jocurile celor două elemente, ce-și schimbă între ele irealitățile, întrucât apa ce-o vedem e cerul, iar cerul pe care nu-l vedem a devenit expresia apei, l-au atras cu putere, l-au captivat îndelung pe artist. Le studiase dintotdeauna cu pasiune, în nenumăratele lor duete apărute, întrerupte, reîncepute. Scene terestre, de țărm sau de oraș.
Un pod arcuit, de forma celor întâlnite prin peisajele lui Hiroshige, permite contemplarea mirajelor. Pe balustrade se cațără glicine, revărsând stalactite multicolore, al căror vârf își întâlnește imaginea inversată în râu, așa cum în peșteri pietrificările ce se ridică din sol se îndreaptă spre cele coborând din boltă. Broderiile delicate de rubine, topaze, ametiste l-au ispitit de la bun început pe Claude Monet. Pictorul le-a prefăcut într-o serie întreagă de tablouri, foarte recent atacând iar motivul, amplificându-l, alegând ora potrivită, atunci când soarele evidențiază nestematele mai bine.
(Arsène Alexandre - Claude Monet, 1921;
Le Pont japonais ou le Bassin aux nymphéas, 1900)