Campbell Dodgson
Gravorii noștri «au burin» din secolul al XVIII-lea, ca de pildă Strange, Sharp și Woollett, au făcut lucruri remarcabile în reproducerea portretelor și peisagiului, dar ei azi nu mai sunt la modă și sunt pe nedrept neglijați. Colecționarul modern acordă mai mare favoare gravurii în Mezzotintă, în care gravorii englezi au fost neîntrecuți, și celei în «pointillé». Procedura mezzotintei, deși inventată de un German, a fost curând introdusă în Anglia și a găsit aici, sub domnia lui George al III-lea, cea mai însemnată a ei desvoltare. Gravorii de primul rang în această perioadă au fost numeroși și au avut mult de lucru pentru reproducerea portretelor admirabile care erau atunci pictate de artiști ca Reynolds, Gainsborough, Hoppner, Romney, Opie și Lawrence. Niciun procedeu nu se adaptă mai bine ca să redea apele mătăsurilor și satinului, ori strălucirea părului pudrat. Peisagiile și subiectele rustice ale lui Morland au fost de asemenea favorizate de maeștri ai mezzotintei, cum erau James și William Ward și John Raphael Smith.
Cel mai desăvârșit maestru al gravurei în «pointillé», care de asemenea și-a ajuns cea mai înaltă desvoltare în Anglia, a fost italianul Francesco Bartolozzi, care s'a stabilit în Londra în 1774 și a rămas acolo până la 1802. Elevul său, Luigi Schiavonetti, ca și Condé și Simon, care trec drept minunați gravori în «pointillé», erau tot streini, cum erau și Angelica Kauffmann și Cipriani, doi dintre artiștii ale căror opere au fost adesea alese spre a fi reproduse prin acest procedeu. Totuși, talentele naționale n’au lipsit. Ryland, care își învățase meșteșugul la Paris, a gravat în «pointillé», mai nainte ca Bartolozzi să vină la Londra. In acelaș timp Burke și Cheesman, care sunt reprezentați în expoziție cu subiecte după Kauffmann și Romney, erau, împreună cu P. W. Tomkins, printre cei mai talentați gravori în «pointillé», în timp ce W. Ward și J. R. Smith, excelau atât în mezzotint, cât și în «pointillé». Gravura în «pointillé» este mult mai apreciată când este trasă în colori.
Dela 1790 până la 1830 este perioada cea mai înfloritoare a caricaturii, în care Rowlandson și Gillray sunt spiritele conducătoare, ca și cea a gravurilor de sport (vânătoare călare, vânătoare, box, curse, pescuit etc.), pentru care desenurile lui Alken, Howitt, Wolstenholme și a multor altora, erau reproduse cu îndemânare în aquafortă și aquatintă și colorate cu mâna de coloriști experți însă anonimi, întrebuințați de editori. Acestea, cum și numeroasele ilustrații ale aspectului drumurilor în vremea diligențelor, în care excela James Pollard, ne dau o imagine plăcută a vieții la țară în Anglia, înainte de epoca drumului de fier, și sunt actualmente foarte prețuite. Aquatinta a fost de asemenea în această perioadă foarte întrebuințată pentru peisaje și topografie. Când nu erau trase în monocrom, planșele erau în genere imprimate în două colori: albastru pentru cer și gris ori brun deschis pentru teren, iar apoi colorate cu mâna.
In prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost executate două remarcabile serii de gravuri după opera unui pictor, fiecare reprezentată aici printr’un singur exemplu: «Liber Studiorum» de Turner, o serie (plănuită de 100 de planșe însă incompletă) de compoziții ale acestui pictor, executată în aquaforte chiar de Turner și apoi completată în mezzotint de alți gravori, și «Peisagiul Englez» de Constable, gravat în întregime de David Lucas. Cel din urmă pictor englez cu influență asupra artei gravorului a fost Landseer.
Gravura de reproducere a încetat să fie favorizată de public în ultimii ani ai Reginei Victoria. In același timp și în domnia lui Eduard al VII-lea aquaforte de reproducere s’a bucurat de un succes trecător, care a luat acum sfârșit. Ameliorarea procedeelor foto-mecanice, care făcea aceste procedee mai potrivite pentru reproducerea picturii decât gravura ori aquaforte, a fost fatală pentru cariera artiștilor care, o generație mai înainte, își întrebuințase talentul, cu succes, în acest scop.
Gravura «au burin» a înflorit prea puțin în Anglia, unde n’a fost deloc introdusă decât după generația lui Dürer, Lucas van Leyden și Raimondi. Primul mare gravor englez al propriilor lui desenuri a fost Blake. In ultimul timp, după războiu, un număr de artiști tineri ca R. S. Austin, H. Morley și Stanley Anderson au reînviat procedeul gravurii «au burin», care aproape dispăruse, și îl practică cu succes.
Aquaforte a fost însă procedeul favorit al artistului modern pentru propria expresie în artele grafice, de când reînvierea aquafortei originale a avut loc simultan în Franța și Anglia, către 1850–1860. Ea este asociată în special cu numele lui Meryon, Whistler și Haden. Cu mult înainte, totuși, oarecari artiști britanici, lucrând în afară de curentele importante ale învățământului sau ale modei, au obținut un succes incontestabil în aquaforte. Școala din Norwich, influențată de exemplul Holandei, ca și în pictură de altminteri, a produs excelenți aquafortiști, printre care John Crome, John Sell Cotman și E. T. Daniell. Și Scoția a avut aquafortiștii ei naționali de o reală importanță. Precedat, în peisagiu, de John Clerk of Eldin, Sir David Wilkie (1785–1841) și Andrew Geddes (1783–1844) au gravat în apă tare un număr de planșe excelente (genre, portret și peisaj) și s’au distins prin întrebuințarea plină de succes a procedeului «pointe-sèche», un mijloc până atunci puțin întrebuințat de gravorii britanici, cu excepția imitatorilor direcți ai lui Rembrandt.
Organizația principală pentru promoția aquafortei originale, Societatea Regală a pictorilor aquafortiști și gravori (Royal Society of Painter-Etchers and Engravers) a fost fondată în 1880 și în lunga sa carieră n’a avut decât doi președinți: Sir Francis Seymour Haden (1818–1910) și Sir Frank Short (n. la 1857). Mulți din membrii ei mai tineri sunt recrutați din Royal College of Arts, în South Kensington, unde clasa de gravură se bucură de o înaltă reputație. Societatea Regală a Pictorilor aquafortiști, nu deține monopolul talentului contemporan, căci o seamă de gravori și aquafortiști care se bucură de mare reputație în prezent, ca, de pildă, Muirhead Bone, Frank Brangwyn, Sir D. Y. Cameron, Francis Dodd și James McBey, preferă să rămână în afară de ea.
Litografii, mai puțin numeroși, au propria lor organizație, Clubul Senefelder. Litografia nu s’a bucurat niciodată de favoarea publicului în aceeași măsură ca aquaforte; totuși, opere excelente au fost făcute în această tehnică de către artiștii englezi, care privesc spre Whistler ca spre predecesorul lor, cam dela 1890 încoace.
După războiu gravura în lemn originală a cunoscut o mare desvoltare și a devenit acum mijlocul preferat de expresie al unui important număr de artiști. Mai înainte a fost practicată, afară de gravori profesionali și de gravori în lemn reproducători, numai ocazional și de către artiști singuratici ori grupuri izolate de artiști, ca Thomas Bewick (1753–1828) la Newcastle, ori Blake și Calvert și, în timpuri mult mai moderne, de artiștii caselor de ediție Vale și Eragny: Ricketts, Shannon, Sturge Moore și Lucien Pissarro și, ocazional, de un singur gravor, Gordon Graig. Gravura modernă în colori ca operă originală datează de prin 1895, când J. D. Batten (1860–1932) și Frank Morley Fletcher (n. în 1866) au făcut prima lor experiență în procedeul tăierii și imprimării cu blocuri de lemn după chipul practicat de Japonezi. De atunci ambele tehnice, cea japoneză și cea, de stiluri variate, a gravării și imprimării cu culori în uleiu au devenit populare și au dobândit succes, în vreme ce, în ultimul timp, artiști mai tineri, cuprinzând și pe cei cu o înclinație spre cubism și futurism, au preferit linoleul, pentru multiplicarea desenurilor lor în colori vesele și vii.
Sper că se poate spune fără vanitate că artele grafice sunt în Anglia într’o situație prosperă și că gravorii noștri sunt excepționali de fericiți de vreme ce se bucură de avantajul unei lungi și sănătoase tradiții tehnice.
(Campbell Dodgson - introducere la catalogul expoziției Desenul și gravura engleză, secolele XVIII-XX, 1936;
ilustrație: Henry Rushbury - Cannaregio, gravură)