Despre o carte de călătorie

Jurnal de călătorie, cartea d-lui G. M. Cantacuzino descrie totuși mai mult un itinerar spiritual, decât unul geografic. E o carte de veghe și de meditație, nu una de reportaj. În ciuda marilor distanțe străbătute, în ciuda cetăților lăsate mereu în urmă, călătoria consemnată în acest «Pătrar de veghe» este mai ales interioară. Peisajele se schimbă, orașele apar și pier, marile monumente și grădini ale Orientului se succed într-o serie de imagini când luxuriante, când aspre, dar toată această bogăție vizuală e dominată de privirea călătorului, care, dincolo de lucruri, se caută tot pe sine.

«...Plecasem să cercetez, să învăț, să cunosc» – spune el la capătul drumului, dar se vede bine că, în socotelile finale, ceea ce cântărește mai greu nu sunt cercetările întreprinse și cunoștințele dobândite, ci o anumită experiență intimă. În cartea d-lui Cantacuzino, accentul nu cade pe elementul documentar al călătoriei. Geografia este aici un simplu pretext. «Palmyra, Petra, Djerassha, Damasc, Bagdad, Isfahan, Persepolis, trezesc în mine nu imagini, dar zone lăuntrice...»

Expresia este lămuritoare pentru întreaga carte. Într-adevăr, avem impresia că toate aceste cetăți nu sunt puncte de oprire într-un itinerar anumit, ci etape ale unui vis personal, momente distincte într-o meditație, într-un lung monolog interior. Ele nu reprezintă un punct pe o hartă, ci mai mult o stare de spirit, care primește pentru simplificare un nume de oraș sau de fluviu. Filmul exterior al călătoriei se desfășoară paralel cu filmul nevăzut al gândurilor și această coincidență ne face să confundăm uneori drumurile din afară cu drumurile secrete ale singurătății.

De câteva ori în decursul cărții, d. Cantacuzino vorbește despre semnificația cu totul personală a etapelor sale de călătorie, adevărate «zone intime» ce se suprapun zonelor geografice...

«La Isfahan mă regăseam într-o stare morală foarte apropiată celei din vara anului 1921, când reclădeam bolțile prăbușite din Mogoșoaia. Am crezut în primele zile că o similitudine de forme va lămuri acea similitudine lăuntrică. Cu cât însă timpul trecea, cu atât îmi dădeam mai bine seama că originea nedumeririi mele nu trebuia căutată pe planul reminiscențelor vizuale. În Isfahan n-am regăsit în mod direct nici o echivalență de forme cu palatul de pe Colentina. Astăzi însă, în ajunul plecării, cred că am înțeles sau cel puțin ajung să înțeleg întrucâtva de ce în primăvara asta uscată și suferindă regăsesc o stare de grije, de fericire și de îndoială, pe care o cunoscusem în vara luminoasă de acum cincisprezece ani. Am regăsit o asemuire în calitatea singurătății.»...

De aici vine probabil atmosfera de contemplare a întregii cărți, liniștea ei visătoare, ritmul lent al imaginilor. D. Cantacuzino nu este un călător intrepid, și poate nici curios, dacă cumva curiozitatea presupune grabă, agitație, nerăbdare. D-sa nu merge înaintea lucrurilor, nu le bruschează, nu le întreabă: cel mult le așteaptă.

«De când călătoresc sunt tare leneș. Călătoria aceasta e cu totul lipsită de eroism. Mă simt purtat din țară în țară, din deșert în deșert, într-un hamac. Am toată luarea aminte ca să privesc întinsele și neomenoasele priveliști ale Asiei... Niciodată ceasurile nu s-au scurs într-o monotonie mai prielnică gândirii.»

Este ceva inactual, ceva în afară de timp, în călătoria d-lui Cantacuzino. Ea refuză să vadă aspectele și problemele urgente ale lumii pe care o străbate. În plină lume arabă – atât de neliniștită, atât de neliniștitoare, divizată de atâtea tendințe contrarii, muncită de atâtea chemări adverse – în această lume arabă în care mocnesc surde explozii viitoare, călătorul trece indiferent la tot ce se pregătește sau se așteaptă. Singurele lui întrebări se adresează propriei sale conștiințe. Călătoria lui nu este o anchetă: e o călătorie fără dată. Cu o sută de ani în urmă, sau peste o sută de ani, d. Cantacuzino ar fi văzut aceleași lucruri, ar fi căutat aceleași răspunsuri...

Nici d. Cantacuzino nu disprețuește detaliile: dimpotrivă, le caută și le observă, dar numai în măsura în care un fapt mic revelează sau măcar lasă să se întrevadă o mare realitate, așa cum printr-un minuscul ochian se pot privi feerice ținuturi. E unul din farmecele acestei cărți, punerea în valoare a faptelor mici. D. Cantacuzino știe să vadă semne, acolo unde altcineva n-ar vedea decât întâmplări curente. El dă anumitor lucruri un neașteptat coeficient, care le face larg cuprinzătoare. Într-un simplu vas de lut el citește o întreagă geometrie, o întreagă arhitectură, poate o întreagă civilizație. De altfel, într-un pasaj anterior, notase sumar un gând plin de consecințe: «arhitectura e soră aici cu arta olarului»...

Când în unele case din Mazenderan regăsește ceva din linia casei românești, nu știu dacă semnificația pe care o dă acestei asemănări nu este excesivă și dacă nu stabilește pe un simplu hazard o ipoteză prea îndrăzneață, dar știu că această îndrăzneală, acest exces ne ajută să medităm la fenomenul românesc, dincolo de elementele lui prea cunoscute, prea clare:

«Am avut întotdeauna impresia că locuința românească face parte dintr-o familie de forme asiatice. Acest lucru mi-a fost confirmat de-a-lungul întregii mele călătorii. Aicea găsesc chiar aceleași forme cu aceleași metode de construcție, aceleași materiale, același plan... Dar fie că e vorba de hazardul unor similitudini, de rămășițele unor curente pre ori protoistorice reîmprospătate mai târziu de puhoiul năvălirilor, plastica artei noastre populare și tradiționale (care a lucrat, de altfel, întotdeauna în același spirit, cel puțin până în secolul al 19-lea) își găsește mereu echivalența în lumea arabă și persană. Aportul oriental a fost întotdeauna mai mare decât cel occidental și toată sensibilitatea plasticei noastre decurge mult mai mult din spiritualitatea orientală, decât din oricare alta.»

Asemenea neașteptate speculații, pornind de la observarea unui simplu detaliu, căruia i se dă putere și generalitate de simbol, se găsesc fără număr în «Pătrar de veghe». Unele din ele au o veritabilă măreție și viziunea lor istorică ne obligă la meditație.

În treptele unui monument din Persepolis, autorul nu vede numai linia lor arhitectonică, ci – ducând mult mai departe sensul lucrurilor – descifrează «un program de cârmuire», «o concepție de Stat». Pagina este admirabilă:

«Apadamana este monumentul cel mai de seamă din Persepolis. El dă scărilor întâietatea și lasă să înțeleagă, prin verticalitatea celor câteva coloane și potrivirea terasei, o armonie fericită în care puterea și grația se confundă. De n-ar fi rămas de altfel decât acele scări și ar fi fost destul... Frumusețea lor e izbânda proporției. Gândul plastic al arhitecților Achemanizi e ușor de ghicit: față de uriașele palate, era nevoie de un contrast orizontal. Mai trebuia și un element care să înfățișeze, mărind-o, pompa regală. Aceste scări cu apărătoarele lor în zimți, cu spațiul lor întins și suișul lesnicios, dau un întreg program de cârmuire, în care neînfrânata și singura pornire a unei puteri netăgăduite era ritmată pe cadența treptelor joase...

Acum când s-a prăbușit Apadamana, aceste scări înfățișează singure, fără palat, fără rege, fără desfășurări de parade, fără gărzi, fără purtători de daruri, fără popoare îngenunchiate, semnul unei dinastii și măsura cu care vom putea socoti o civilizație, cu mistica ei regală și cu concepția ei de Stat.»...

De la începutul la sfârșitul călătoriei sale, d. Cantacuzino este preocupat de noțiunea timpului în cultura orientală. Fie că e vorba de plastică, fie că e vorba de arhitectură, de muzică, de politică, fie că e vorba de grădini, de orașe sau de oameni, pretutindeni d-sa caută forme și expresii ale unui timp specific Orientului, timp diferit prin calitate și înțeles de timpul nostru european. Este o trecere insensibilă a existenței, aproape un sentiment de imobilitate, căci clipele sunt «mărite până la oprire»...

Când la sfârșitul cărții, autorul încearcă să degajeze învățământul final al călătoriei sale, el revine tot la problema timpului:

«În linii mari, pot să rezum călătoria mea în modul următor: unele civilizații au încercat... să statornicească sau să întoarcă timpul din cursul lui... Altele, în nepăsarea acestei scurgeri, nu opun nici o rezistență, nu se împotrivesc destrămării, mina sau ființa lor e o blândă participare la această scurgere, luând parte la mișcarea devenirii și găsind în ea chiar substanța lor. De aceea, artele acestor civilizații, operele acestor locuri sunt ca o lungă prelungire a primăverii, ca o slăvire lipsită de orgoliu, având în ele răcorosul dar de împrospătare a umilității... Din rezumare în rezumare, ajung la aceste două cuvinte: umilință, orgoliu!»

Cred că avem dreptul să citim printre aceste rânduri mai mult decât o judecată abstractă despre destinul civilizațiilor: o mărturisire personală. Căci nu putem uita – lucru pe care l-am subliniat din capul locului: călătoria d-lui Cantacuzino este mai puțin un voiaj de studii, decât o aventură spirituală.

Sunt – spune d-sa undeva – unele călătorii din care nu ne mai întoarcem cu adevărat. Aceste călătorii nu se termină decât în sufletul nostru – și poate nici acolo.

(Mihail Sebastian, Notă despre o carte de călătorie, fragmente – Revista Fundațiilor Regale, 1938)