Hector Berlioz
Luând apărarea operei lui Beethoven, pe atunci contestat încă în Franța, Berlioz, cu autoritatea geniului, analizează printr-un studiu critic simfoniile, «cele nouă muze» ale celui mai puternic geniu muzical al omenirei. Urmărind senzul desvoltărei muzicale, Berlioz scoate la iveală în neașteptate imagini de cuvinte, întreaga comoară de frumusețe ascunsă în mersul liniilor sonore ale orchestrei beethoveniene. Spulberând critica necompetentă ori interesată printr-o analiză savantă, zeflemisind adesea, nu fără amărăciune, mediocritatea publicului, Berlioz, servind muzica, își apăra propria sa operă, pentru răspândirea căreia avu de întâmpinat mari greutăți întreaga viață. (M.C.)
Sunt treizeci și șase sau treizeci și șapte de ani de când s-a făcut la concertele spirituale de la Operă încercarea operelor lui Beethoven, pe atunci cu desăvârșire necunoscute în Franța. N-ai crede astăzi de câtă desaprobare fu lovită această admirabilă muzică din partea celor mai mulți artiști. Părea ceva bizar, incoherent, difuz, plin de modulații aspre, de armonii sălbatice, lipsit de melodie, de o expresie exagerată, prea sgomotos și oribil de greu. D. Habeneck, pentru a satisface cerințele oamenilor de gust cari conduceau atunci Academia regală de muzică, se vedea forțat să facă, în aceleași simfonii a căror execuție a organizat-o și condus-o mai târziu cu atâta grijă, la conservator, tăeturi monstruoase, cum ți-ai putea permite cel mult într-un balet de Gallenberg, ori o operă de Gaveau.
Fără aceste corectări, Beethoven n-ar fi avut onoarea să fie admis să figureze, între un solo de fagot și un concert de flaut, pe programele concertelor spirituale. La cea întâi audiție a pasagiilor însemnate cu creion roșu, Kreutzer fugi, astupându-și urechile, și îi trebui tot curajul pentru a se decide, la celelalte repetiții, să asculte ceiace rămăsese din sinfonia în re. Să nu uităm că opinia lui Kreutzer asupra lui Beethoven era acea a nouăzeci la sută dintre muzicanții Parisului din acea epocă și că, fără sforțările repetate ale neînsemnatei fracțiuni care profesa opinia contrară, cel mai mare compozitor al timpurilor moderne ne-ar fi poate astăzi încă abea cunoscut.
Faptul executării fragmentelor din Beethoven la Operă avea deci o mare importanță, putem să ne dăm seama bine de asta, căci fără dânsul, foarte probabil, societatea conservatorului n-ar fi fost constituită. Acestui mic număr de oameni inteligenți și publicului le revine onoarea acestei frumoase instituții. Publicul, în adevăr, publicul cel adevărat, acel care nu aparține nici unei șlehte, nu judecă decât prin sentiment, și nici de cum după ideile strâmte ori teoriile ridicole ce și-a făcut despre artă; acest public, care se înșeală adesea fără voia lui, de oarece i-se întâmplă de atâtea ori de a reveni asupra propriilor sale decizii, fu surprins dintr-odată de către unele din calitățile eminente ale lui Beethoven.
El nu întrebă dacă cutare modulație era relativă cutărei alta, dacă oarecare armonii erau admise de către magisteri, nici dacă era permis de a întrebuința oarecare ritmuri încă necunoscute; el observă numai că aceste ritmuri, aceste armonii și modulații, împodobite cu o melodie nobilă și pasionată și îmbrăcate într-o instrumentație puternică, îl impresionau în chip cu totul nou. Trebuia ceva mai mult oare pentru a-i excita aplauzele?
Publicul nostru francez nu resimte decât foarte rar puternica și arzătoarea emoție pe care o poate produce arta muzicală, însă când i se întâmplă să fie în adevăr mișcat, nimic nu-i poate egala recunoștința către artistul, oricare ar fi el, care i-a dat-o. De la prima sa apariție, celebrul allegreto în la minor din a șaptea simfonie, care fusese intercalat în cea de-a doua pentru ca restul să poată trece, fu așa dar apreciat la justa lui valoare de către auditorul concertelor spirituale. Întreg parterul îl ceru din nou cu strigăte și, la a doua execuție, un succes aproape egal avură prima bucată și scherzo din simfonia în re, care fuseseră puțin gustate la prima repetiție. Interesul vădit pe care publicul începu de-atunci să-l arate pentru Beethoven dublă forțele apărătorilor săi, reduse dacă nu la tăcere, cel puțin la inacțiune majoritatea detractorilor și, puțin câte puțin, grație acestor lumini crepusculare, anunțând celor ce văd din care parte avea să răsară soarele, grupul se mări și se ajunse a se înjgheba, aproape numai pentru Beethoven, măreața societate a Conservatorului, astăzi aproape fără pereche în întreaga lume.
Vom încerca analiza simfoniilor acestui mare maestru, începând prin cea dintâi, pe care Conservatorul o execută atât de rar.
(Hector Berlioz – Simfoniile lui Beethoven, prefață; trad. Maximilian Costin)