Orest Tafrali
Influențele arhitecturale. – «Japonia a importat din China, prin intermediul Coreei, aproape toate elementele arhitecturii sale, atât cele ale structurii, cât și ale planului. Multă vreme chiar fu tributară industriei chineze pentru cărămizile smălțuite ale acoperișurilor sale. Dar, supt influența condițiunilor naturale speciale, a particularităților temperamentului, a civilizațiunii și de asemenea a geniului lor artistic superior, Japonezii profitară de modelele împrumutate, în general în avantajul lor». «Sistemul de construcție pe piloți pare un indiciu sigur de influențe indonesiene. În sfârșit, nu ne putem mira că o arhitectură budistă a fost impresionată de arta din India...» (Benoit, Architecture. Orient).
Caracteristicile edificiilor japoneze. – Planul casei este foarte simplu, un fel de cutie, cu acoperișul așezat pe patru stâlpi, de care se fixează o podea la o înălțime de 25 centimetri de pământ. Spațiul închis se poate împărți prin pereți de lemn mobili. Astfel se desparte casa în mai multe celule și un salon, în fundul căruia este o nișă (tokonoma), ornată de câteva kakemono, de un vas cu flori și o etajeră cu bibelouri. O verandă, o galerie, un balcon asigură degajamentele. Rareori clădirea are mai multe etaje. Grădina este un element indispensabil al locuinței.
Templul budist se aseamănă cu cel chinez. Se accentuează însă caracterul de împrăștiere a clădirilor. Templul nu-i decât un parc bine îngrijit, în care se ridică pe ici-colo sanctuare, monumente religioase și dependințele lor. În acest loc sacru, înconjurat de zid, se intră prin porți triumfale, adesea cu două etaje. Sanctuarul (kondo) este zidit pe un soclu înalt de doi metri și în el se află figura lui Buda. Câteodată se compune din trei săli în șir: un oratoriu, un vestibul interior, sfânta sfintelor. În incinta sacră se înalță edicule pentru ofrande, pagode cu etaje pe plan pătrat, clopotnițe scunde, pavilioane, basinuri, biblioteci, mănăstiri, apartamente pentru clerici.
Ca aspect, edificiile japoneze nu prea se deosebesc de cele chineze. Ele sunt construite pe piloți, ce le dă o mai mare siguranță contra cutremurelor, dese și puternice, din Japonia. Acoperișurile se aseamănă cu cele chineze, totuși se găsesc unele de inspirație indigenă, fără întorsătura în sus a colțurilor.
Pictura Japoneză. Arta picturii a fost introdusă în Japonia din China prin Coreea, după secolul al V-lea al erei noastre. În secolele al VII-lea și al VIII-lea se desfășoară o perioadă budistă hieratică. Pictorul cel mai cunoscut, supranumit «Fidias al artei japoneze» este Kanaoka, a cărui artă e variată și vioaie. În secolul al XIII-lea înflorește școala Tosa, iar în al XV-lea se produce o renaștere supt influența Chinei. Unul din cei mai celebri pictori, specialist mai ales în obiecte de lac, este Korin (1660-1715). Arta lui este puternică, impresionistă. După el, pictorii devin gravori.
Gravura. – În această ramură de artă, Japonezii au produs capodopere. Ea începe în secolul al XVI-lea și înflorește cu deosebire în al XVIII-lea. Gravura japoneză se execută cu clișee de lemn, pe o hârtie specială, foarte fină. Subiectele sunt variate: peisagii, scene de interior, de viață socială, de teatru, scene reprezentând alegorii, legende, reprezentațiuni de animale, de flori, peisagii.
Desenurile sunt foarte originale – liniile conturilor joacă un rol preponderent; perspectiva și modelajul lipsesc; culorile sunt fără umbre. Realismul însă apare atât în reprezentarea scenelor din viața de toate zilele, cât și cea a animalelor și a plantelor. În această privință, gravorii japonezi au produs opere de o valoare incontestabilă. Arta lor este decorativă: nimeni mai bine ca dânșii n-a știut să stilizeze florile, animalele, figurile omenești; nimeni n-a putut evoca mai puternic poezia unei ramuri de copac înflorit, a unei frunze desprinse care cade, a unor flori deschise, a unor păsări, surprinse în intimitatea lor.
Principalul inițiator al acestei arte este Moronobu; a lucrat opere însemnate în secolul al XVII-lea, pe care le colora cu mâna. Masanobu (1685-1764) fu continuatorul său. Kiyonobu (1664-1729) întemeiă școala Torii, care se specializează în reprezentarea scenelor de teatru.
Un alt pictor gravor, Harunobu (1718-1770), reușește să creeze o polihromie mai variată, prin adăogirea culorilor verzi și violete, obținând astfel șapte tonuri. Tot el se silește în imaginile sale să dee impresia spațiului și adâncimii, care totuși nu e perspectiva picturii occidentale. Lucrează cu predilecțiune scene de dragoste. Un alt pictor, Shunsho (1726-1792), își alege subiectele din lumea teatrului.
Arta lui Kiyonaga (1742-1815) este elegantă și realistă. Siluetele figurilor sale femenine sunt zvelte și lungi, desprinzându-se de obicei dintr-un fond format de un peisagiu. Un foarte mare artist, contimporanul celui precedent, este Utamaro (1754-1806), care posedă o artă de o delicateță încântătoare, reprezentând scene familiale și mai ales femeia japoneză, în toate manifestările ei: ca soție, mamă, gospodină, cochetă, serioasă, îndrăgostită, tristă, primitoare. Are și tablouri înfățișând păsări și flori. Sharaku gravează mai ales figuri de actori, cu înfățișarea urâtă și amenințătoare.
Dintre toți acești pictori gravori cel mai popular este Hokusai (1760-1849). Arta sa e vioaie, realistă; desenul său are linii de o puritate și o siguranță de penel extraordinare. E autorul unui mare număr de estampe, reprezentând mai ales peisagii.
Un alt peisagist celebru este Hiroșighe (1797-1858). Peisagiile sale sunt adesea presărate de personagii, care se mișcă în grup sau izolate și care, ca și în tablourile lui Corot, sunt puse pentru a scoate mai mult în relief frumusețele naturei stilizate.
Printre artiștii contimporani renumiți, cităm pe Koson, ale cărui gravuri reprezintă animale, în special păsări și flori, de o fineță și un naturalism încântătoare.
Sculptura. – În sculptură, Japonezii au făurit opere curioase și originale, de cercetare migăloasă a amănuntului, de stilizare a naturii, de execuție fină a unor trăsături caracteristice. Obiectele lucrate în bronz, fildeș și lemn sunt căutate de colecționari.
(Orest Tafrali, Manual de istoria artelor, vol. 1, 1922)