„Oamenii mari sunt necesari, vremea lor este întâmplătoare”, a zis Nietzsche în superbă formulă romantică. Mai târziu, hipertrofiat de paralizia generală, își exaltă gândul asupra lui însuși: „secolele or fi ceară în mâna mea”.

Acest erudit „défroqué” a părăsit tagma filologilor trântind, cum zice, ușa după dânsul, a atacat cu vehemență de transfug iluminat spiritul și opera istorică a veacului său, fără să ia seama cât de mult îl stăpâneau credințele și visele umaniste; și poate cele mai copilărești dintre toate. Elevul mânăstirei protestante Schulpforta, pepinieră de filologi, camaradul renegat cu dușmănie de Wilamowitz și cu dragoste de Erwin Rohde, își alcătuise, cu adevărat umanist, o filosofie a istoriei din istoricii, încă mai mult poate, din tragicii antici. Ideile lui sunt, în această privință, rodul unei poetizări originale și violente...

Este acum lucru dovedit: sunt în București oameni care nu deosebesc stilul lui Haydn de stilul domnului Gheorghe Enescu.

La un concert al Cvartetului Rose, executanții au intervertit, fără să previe, ordinea bucăților anunțată în program – și publicul a aplaudat furios pe Haydn și a strigat cu desperare: Autorul!... Criticii au izbucnit în râs amar și s-au pornit să moralizeze publicul. Firește: între public și critic este solidaritate și vrăjmășie totodată, oarecum ca între elev și pedagog. Se părea, în adevăr, că elevul se compromisese drastic. În fața cvartetului vienez, mă rog!... Nu-i vorba, noi, românii, mai ales astăzi, îi trimitem la urma toată pe nemți – acolo de unde au venit... Atât ar mai trebui, să nu putem face la noi acasă ce vrem. Dar între noi e...