„Oamenii mari sunt necesari, vremea lor este întâmplătoare”, a zis Nietzsche în superbă formulă romantică. Mai târziu, hipertrofiat de paralizia generală, își exaltă gândul asupra lui însuși: „secolele or fi ceară în mâna mea”.
Acest erudit „défroqué” a părăsit tagma filologilor trântind, cum zice, ușa după dânsul, a atacat cu vehemență de transfug iluminat spiritul și opera istorică a veacului său, fără să ia seama cât de mult îl stăpâneau credințele și visele umaniste; și poate cele mai copilărești dintre toate. Elevul mânăstirei protestante Schulpforta, pepinieră de filologi, camaradul renegat cu dușmănie de Wilamowitz și cu dragoste de Erwin Rohde, își alcătuise, cu adevărat umanist, o filosofie a istoriei din istoricii, încă mai mult poate, din tragicii antici. Ideile lui sunt, în această privință, rodul unei poetizări originale și violente...