23 ianuarie 1817 – Ieri mi-am petrecut întreaga zi într-un soi de încordare. Prima ieșire am făcut-o la biserica del Carmine, unde se află frescele lui Masaccio; apoi, nefiind în dispoziție potrivită pentru admirarea picturilor în ulei de la palatul Pitti sau de la Galerie, m-am dus să vizitez mormintele Medicilor, la San Lorenzo, și capela lui Michelangelo, numită așa datorită statuilor realizate de acel artist extraordinar. Ieșind din San Lorenzo, am rătăcit la întâmplare pe străzi; am contemplat, în emoție tăcută și profundă (cu ochii larg deschiși, incapabil să scot o vorbă), palatele clădite pe la 1300 de negustorii din Florența: adevărate cetăți. Priveam, de jur împrejurul domului (construit în 1293), arcadele într-un fel gotice, al căror vârf elegant e format prin unirea a două linii curbe (asemenea părții superioare a florilor de crin, pe monedele...

Sosire. Spre 3 și jumătate suntem în deșert, aproape de locul unde se ridică cele trei piramide. Îmi pierd răbdarea și pornesc în galop... Maxime, două minute mai târziu, mă imită. Cursă strașnică – îmi scapă strigăte – urcăm val-vârtej până la Sfinx. La început arabii noștri ne urmau zbierând „Sfinx, Sfinx, oh-oh-oh” – creștea, creștea și ieșea din pământ, un câine ridicându-se în picioare.

Priveliștea Sfinxului – Abu el-Hul („părinte al groazei”).  Nisipul, piramidele, Sfinxul, toate gri și înecate într-un trandafiriu grozav; cerul e albastru tot; vulturii se rotesc plutind încet în jurul piramidelor; ne oprim în fața Sfinxului – privirea îi e înfricoșătoare. Maxime e foarte palid; mi-e teamă să nu-mi pierd capul, încerc să-mi controlez emoțiile. Plecăm în viteză maximă, înnebuniți, entuziasmați în mijlocul blocurilor de piatră. Facem ocolul piramidelor, la pas. – Bagajele întârzie să ajungă...

Ceaiul verde, astăzi atât de răspândit în Japonia, a fost introdus acolo odată cu învățătura lui Buddha. Știut este că budismul își are originile în India, de unde a trecut în China, Coreea și apoi în Japonia. Suveranii imperiului nipon au trimis învățați în China pentru a studia doctrina budistă; acești înalți demnitari și preoți, întorcându-se în patria lor, au introdus băutura ceaiului verde și semințele acestei plante, pe care au cultivat-o și în țara lor.

Ceaiul a fost privit la început ca o băutură sacră. Scriitorii japonezi povestesc că, în 729 AD, împăratul Shomu a convocat în palatul său o sută de preoți pentru a îndeplini Gyo-cha, ceremonia ceaiului verde.

Cu mult înainte de a fi introdusă în Japonia, această băutură era privită în China ca un medicament. Autorul chinez Lu Yu scrie: „Când cineva este însetat, respiră greu...

Legendă și istorie. Triumful cafelei în lume a început cu patru veacuri în urmă. Legenda atribuie descoperirea unor capre din Yemen, care s-au urcat în arbuștii de cafea și, după ce au mâncat boabele, au devenit foarte vioaie. Păstorii au remarcat acest lucru, iar starețul unei mănăstiri a fiert boabele și a preparat băutura neagră și amară, care a confirmat pățania caprelor.

O altă legendă spune că Mohamed căzuse într-un somn din care nu se mai trezea. Atunci, a apărut un înger care a turnat în gura profetului o băutură neagră. Arabii au dat acestei băuturi numele de „kaweh”, care înseamnă „deșteptătorul”. Cafeaua s-a răspândit rapid printre derviși, care o întrebuințau ca să stea de veghe în nopțile de rugăciune. Era cunoscută de arabi ca băutură medicinală, dar n-a căpătat importanță sub această formă. Abia în secolul al XVI-lea...

Sunt treizeci și șase sau treizeci și șapte de ani de când s-a făcut la concertele spirituale de la Operă încercarea operelor lui Beethoven, pe atunci cu desăvârșire necunoscute în Franța. N-ai crede astăzi de câtă desaprobare fu lovită această admirabilă muzică din partea celor mai mulți artiști. Părea ceva bizar, incoherent, difuz, plin de modulații aspre, de armonii sălbatice, lipsit de melodie, de o expresie exagerată, prea sgomotos și oribil de greu. D. Habeneck, pentru a satisface cerințele oamenilor de gust cari conduceau atunci Academia regală de muzică, se vedea forțat să facă, în aceleași simfonii a căror execuție a organizat-o și condus-o mai târziu cu atâta grijă, la conservator, tăeturi monstruoase, cum ți-ai putea permite cel mult într-un balet de Gallenberg, ori o operă de Gaveau.

Fără aceste corectări, Beethoven n-ar fi avut onoarea să fie admis...

Casa romană a trecut prin mai multe etape până să capete forma ei definitivă. Sunt două tipuri de case: romană și hellenistico-romană. La început n-a fost decât o colibă mică, învelită cu un acoperiș conic și prevăzută cu o ușă, după cum ne-o arată unele urne funerare.

Prima casă de o construcție mai înaintată a fost imitată după cea etruscă. Ea era dreptunghiulară, cu acoperișul depășind pereții, și cu mai multe porți de intrare. Se alcătuia dintr-o încăpere centrală unică, numită atrium, pentru că era înnegrită (ater) de fumul vetrei. Acoperișul avea o deschizătură, pe unde intra lumina, ieșea fumul și cădea ploaia. Acest larg orificiu se numea compluvium. Supt el se afla un fel de bazin, unde se aduna apa și care purtă numele de impluvium.

În această încăpere familia își petrecea viața. Aici se așeză patul, tezaurul...