Bușteni – sat, face parte din comuna rurală Predealul, plaiul Peleșul. Acest cătun datează de la începutul acestui secol. Aci, în timpul verei, se adăpostesc sute de vizitatori. Până la anul 1864, cătunul Bușteni ținea de comuna Sinaia. De la această dată s-a deslipit de Sinaia, împreună cu Predealul, Azuga și Poiana-Țapului, și au format comuna Predealul, care se întinde de la hotarul țărei până în apa Peleșului și din vârful Bucegilor până în vârful Unghiei și șirului de munți din părțile Doftanei.

În Bușteni este o fabrică de hârtie, pe moșia Jepi, proprietatea fraților Carol și S. Schiel. Piatra fundamentală a clădirilor acestei fabrici s-a pus pe la mijlocul lui Aprilie 1882 și în Octombrie același an, terminându-se instalațiunea, s-a început mai întâi fabricațiunea hârtiei de mucava. O jumătate...

Câmpia Filaretului, azi Câmpul Libertății, făcea odată mulțumirile sufletești ale Mitropolitului Filaret. Aci se ridica deasupra unei sorginte răcoroase, ce curge de sub deal, un chioșc. Acest edificiu era prețios prin originalitatea stilului său; dar ceea ce îi da o valoare artistică erau coloanele de subt arcadele ce decorau fântâna. Sculptate cu o mare fineță, armonioase în liniile lor, erau lucrate în stil bizantin cu arabescuri și strungării curioase. Filaretul era și este încă locul de petrecere al poporului în zilele de serbători. Arnăuții din curțile boerești făceau aci exerciții de călărie. Acum însă locul a pierdut mult din frumusețea sa și e mult mai puțin căutat. De altmintreli și chioșc și alte înfrumusețări au dispărut cu desăvârșire. Administrația comunală din 1894 și-a îndreptat din nou privirile asupra acestui loc...

Am luat direcția către miazănoapte, lăsând în dreapta coastele Anatoliei. Briza s-a oprit o oră după răsăritul soarelui, am continuat vâslind. Lipsa vântului a ținut întreaga zi. Apusul s-a arătat rece și roșu, fără alte efecte de lumină. De cealaltă parte orizontul era cenușiu, marea de plumb și fără păsări; țărmurile îndepărtate păreau azurii, dar fără strălucire. Crepusculul a durat puțin și s-a prefăcut subit în noapte. La orele nouă vântul s-a ridicat dinspre răsărit și am pornit la drum. În ziua de 13, la reîntoarcerea zorilor, ne găseam lângă coasta Europei, în apropierea portului San Stefano, un țărm plat și nud. Se împlineau aproape două luni de când părăsisem capitala popoarelor civilizate și mă pregăteam să intru în capitala popoarelor barbare. Câte nu văzusem într-un timp atât de scurt...

23 ianuarie 1817 – Ieri mi-am petrecut întreaga zi într-un soi de încordare. Prima ieșire am făcut-o la biserica del Carmine, unde se află frescele lui Masaccio; apoi, nefiind în dispoziție potrivită pentru admirarea picturilor în ulei de la palatul Pitti sau de la Galerie, m-am dus să vizitez mormintele Medicilor, la San Lorenzo, și capela lui Michelangelo, numită așa datorită statuilor realizate de acel artist extraordinar. Ieșind din San Lorenzo, am rătăcit la întâmplare pe străzi; am contemplat, în emoție tăcută și profundă (cu ochii larg deschiși, incapabil să scot o vorbă), palatele clădite pe la 1300 de negustorii din Florența: adevărate cetăți. Priveam, de jur împrejurul domului (construit în 1293), arcadele într-un fel gotice, al căror vârf elegant e format prin unirea a două linii...

Sosire. Spre 3 și jumătate suntem în deșert, aproape de locul unde se ridică cele trei piramide. Îmi pierd răbdarea și pornesc în galop... Maxime, două minute mai târziu, mă imită. Cursă strașnică – îmi scapă strigăte – urcăm val-vârtej până la Sfinx. La început arabii noștri ne urmau zbierând „Sfinx, Sfinx, oh-oh-oh” – creștea, creștea și ieșea din pământ, un câine ridicându-se în picioare.

Priveliștea Sfinxului – Abu el-Hul („părinte al groazei”).  Nisipul, piramidele, Sfinxul, toate gri și înecate într-un trandafiriu grozav; cerul e albastru tot; vulturii se rotesc plutind încet în jurul piramidelor; ne oprim în fața Sfinxului – privirea îi e înfricoșătoare. Maxime e foarte palid; mi-e teamă să nu-mi pierd capul, încerc să-mi controlez emoțiile. Plecăm în viteză maximă, înnebuniți, entuziasmați în mijlocul blocurilor de piatră...

În mintea noastră există o categorie de cunoștinți care contrastează eclatant și straniu cu toate celelalte; atât de straniu, încât cel dintâi european care a filozofat asupra acelui fel de cunoștinți, Pitagora, a fost cuprins de emoție mistică și le-a proclamat esența primă, originea și modelul a tot ce există. Sunt cunoștințele matematice. Lor singure le aparține, strict vorbind, definiția preciză și generalizarea riguroasă. Domeniile experienței pot fi cunoscute exact numai în măsura în care matematica poate să le stăpânească. Gândirea matematică are o consecvență unică: orice abatere apare imediat ca nepricepere, ca nebunie, ca glumă proastă. Dincoace de hotarul matematicii se desfășură paradisul impreciziei; cu atât mai bogat și înflorit cu cât ne depărtăm mai mult de acest hotar. Aici își află locul metafizica, morala, religia, istoria, teoria politică...