Geneva e un oraș prin care istoria a trecut fără a fi lăsat urme. Cel mult monumente, dar urme nu. Un oraș curat, rece și inexpresiv. Albă cum este, cu străzile largi, cu bulevardele regulate, Geneva pare a fi propria sa machetă. Ai uneori impresia că o privești dincolo de o vitrină. Că aici s-au dezbătut cândva mari drame istorice, trăite până la sânge, n-ai avea cum să afli, dacă n-ai ști din cărți.

Geneva a trăit cândva o mare dezbatere religioasă, un moment spiritual dramatic și a făcut din Reformă o problemă de conștiință, în care și-a angajat întreaga viață. Din toată această tensiune sufletească, orașul păstrează un foarte frumos monument al Reformei, ceea ce este o amintire de ordin municipal, nu o mărturie spirituală. E un oraș calvinist bine înțeles – și nu-i vom cere prin urmare nici...

De îndată ce a venit primăvara anului 1893, am plecat la Galați spre a mă îmbarca pe crucișătorul Elisabeta, care pornea în călătoria sa de nouă luni în toate apele Mării Negre. Comandantul vasului era Comandorul Ilie Irimescu – un adevărat „lup de Mare” – om de ordine și disciplină și neîntrecut prin iscusința sa ca navigator, mai cu seamă pentru navigația cu pânze. Comandant secund era locotenentul Comandor Paul Popovăț, om de știință desăvârșit, care putea fi profesor de matematici la orice universitate și despre care în urmă cunoscutul Amiral german Barandon mi-a spus că: „acest ofițer ar putea ocupa locul de cinste și în cea mai mare marină din lume”. Din corpul de ofițeri ai vasului făceau parte numai elemente de elită, cu o pregătire profesională superioară și cu preocupări culturale cu mult mai înalte decât gradul pe...

Rar animal care să se fi bucurat de mai multă pomenire ca vulpea. Poporul nostru, ca și altele de altfel, îi cunoaște de minune obiceiurile și însușirile, încât o ia drept exemplu, spre a da mai multă plasticitate vorbelor. De vrea să-i spună cuiva că e șiret, îl numește «vulpoi bătrân». De vrea să laude istețimea cuiva, tot de vulpe amintește, iar vorba «la treabă vulpe, la somn butuc», înseamnă că e luată și ca exemplu de hărnicie.

De altfel, vulpea procură adesea prilej omului să o observe, când n-o poate prinde ori împușca. Nu rar dă târcoale prin gospodării, strângând de gât câte-o găină, mai ales că omul i-o pune la îndemână, neavând obiceiul să o închidă în cotețe. 

Cine nu cunoaște chipul vulpei? În cărțile cu istorioare chiar pentru copiii mici, ea e cea mai adesea figurată. Aduce...

Sunt două păsări care, când le vezi alăturea, s-ar părea că n-au nimic comun între ele. Una, Cormoranul (Phalacrocorax carbo), este dracul în formă de pasăre. La culoare este ca tăciunele nears: cafeniu închis. De aceea i se spune pe-aiurea: corb de mare. Nu e însă una peste tot – pe pântece și pept, penele dese, mărunte, bat în albăstriu, cu strălucire metalică. Pe spate și aripi pare că are solzi; fiecare pană este pe margini încondeiată cu negru, așa încât se deosebește bine una de alta. Pete albe nu are decât pe obraji, presărate pe cap și două canafuri la șolduri. Coada e formată din pene tari, retezate la vârf, și așa așezate încât ai crede că îi sunt înfipte, ca să se poată sprijini în ele.

Babița (Pelecanus onocrotalus) din potrivă pare că e acoperită uneori cu...

Rar copil care să nu se fi îndeletnicit cu prinzătorile: o cușcă mai mare cu trei odăiți, pusă într-un vârf de copac. În odăița din mijloc stă ademenitorul, pasere care chiamă, un sticlete ori o cintiță. Odăile de pe delături au portițele deschise, date în jos, iar pe podea s-a presărat crupe, păsat ori sămânță de cânepă. Sticletele, ademenit de tovarășul închis, împins și de foame, vine pe creanga copacului, sare de colo colo, se uită, se sucește și se încumetă la cele din urmă să intre în lăuntru, să ciupească vreun fir de păsat. În mișcările lui a atins mecanismul prinzătorii. Clap! portița se închide. Speriat, se sbate, se lovește de gratiile cuștei, dar degeaba. E bine prins.

E mutat într-o cușcă mai largă, unde are de mâncare, de băut. Nu are încotro. Se obișnuește lesne; de necaz se...

Cercetările fizice, himice și bacteriologice asuprea naturii apei din această Mare și asupra mișcărilor... au arătat că apa Mării Negre în diferitele ei regiuni și adâncimi nu este de o constituție uniformă: nici ca salinitate și densitate, nici ca temperatură, compoziție himică și gaze în suspensiune. Ea prezintă aci o stratificație verticală. Ea variază ca salinitate și densitate de la apa ușoară și cu totul îndulcită de la suprafața dinaintea gurilor fluviilor mai mari (0,8–1,2% sare) sau de la suprafața obișnuită a Mării (1,8% sare), până la apa grea și sărată (2,6% sare) de la fund.

Conținutul de oxigen în soluție al apei – adică al elementului fără de care viața nu e posibilă – care în alte Mări și în oceane se găsește în cantități suficiente până la fund, dispare aci cu totul de la o adâncime maximă de...