Phosphoros și Hesperos. – Dintre planete, numai Venus a dat naștere unei legende mitice. Și deoarece se arată înainte de răsăritul soarelui și după apunerea lui, ea a fost descompusă în două ființe divine considerate ca frați: Phosphoros, Luceafărul de dimineață, și Hesperos, Luceafărul de seară (numiți la romani Lucifer și Vesper). Primul se zicea născut din Astreos și Eos, din Cerul înstelat și din Aurora: Aphrodita îndrăgindu-l, îl răpi în floarea tinereților, ca să-l facă păzitorul templului ei. Dimineața, Phosphoros pornește din adâncul Oceanului către cer spre a vesti oamenilor apropierea luminii. Seara portă numele de Hesperos, steaua cea mai strălucită de pe bolta cerească, fiul lui Atlas și părintele Hesperidelor: el avea menirea specială de a conduce cortegiul nupțial și de a introduce pe tânăra soție...

Carol I, regele Spaniei, care a urcat pe tronul Germaniei sub numele de Carol Quintul, era prea ocupat cu afacerile Europei pentru a putea acorda atenție deplină descoperirilor și colonizării din America. Din această cauză, opera începută în noul continent a fost continuată, pentru un timp, de câțiva oameni energici și îndrăzneți, pe cont propriu. Aceștia sunt vestiții «Conquistadores» de la începutul secolului al XVI-lea, care au făcut descoperiri, au răsturnat imperii și au adus Spaniei stăpânirea asupra Americii, împreună cu bogății nemărginite. Statul a intervenit numai după ce opera de cucerire s-a desăvârșit.

Prima țară cucerită a fost Mexic. Începuturile culturii din America Centrală sunt fascinante. Se spune că Votan, erou-zeu, legislator și războinic, a pus temelia primei civilizații venind dinspre răsărit. După el, s-au format mai multe state...

În Evul Mediu normanzii ajunseseră până în Labrador și Scoția Nouă, dar descoperirile lor s-au pierdut în întunericul timpului. Se formaseră numai legende asupra Insulelor de la Apus. Se povestea că pescari, luându-se după balene, ar fi ajuns până la Terra Nouă. Dar nimic pozitiv despre continentul Americii până în 1492. Întreaga glorie e a lui Cristofor Columb. Născut în Genova, fiul unui țesător, avea puțină instrucție, pe care și-a mai completat-o în urmă. În 1473 îl găsim la Lisabona, unde se ocupa cu cartografia și studia geografia, astronomia și geometria. A întreprins multe călătorii – în Feroe a auzit poate de expedițiile scandinave spre apus. Portugalia nu i-a dat mijloace a întreprinde călătoria ce medita. De aceea, în 1486, el se duce în Spania. Pe acele timpuri domnea în...

Portugalia era izolată de restul Europei prin regatul Spaniei. Nu mai avea nicio nădejde de a-și mări teritoriul și toată activitatea sa se mărgini în Evul Mediu în luptele cu musulmanii sau în certele lăuntrice dintre regi și cler. În 1885 ajunge la tron o dinastie nouă, care numără câțiva principi inteligenți și activi. În o sută de ani, acești principi au întemeiat un imperiu cum nu se mai văzuse până atunci, făcând o mulțime de descoperiri. Dar prin aceasta s-a făcut un mare bine și omenirii – știința tradițională, știința care se întemeia numai pe cărți, își pierdu autoritatea înaintea științei care se întemeiază pe fapte.

Marina portugheză începuse a se dezvolta către sfârșitul veacului XIII. În secolul următor, flotele Portugaliei sunt însemnate; cu toate acestea sunt încă departe...

Jurnal de călătorie, cartea d-lui G. M. Cantacuzino descrie totuși mai mult un itinerar spiritual, decât unul geografic. E o carte de veghe și de meditație, nu una de reportaj. În ciuda marilor distanțe străbătute, în ciuda cetăților lăsate mereu în urmă, călătoria consemnată în acest «Pătrar de veghe» este mai ales interioară. Peisajele se schimbă, orașele apar și pier, marile monumente și grădini ale Orientului se succed într-o serie de imagini când luxuriante, când aspre, dar toată această bogăție vizuală e dominată de privirea călătorului, care, dincolo de lucruri, se caută tot pe sine.

«...Plecasem să cercetez, să învăț, să cunosc» – spune el la capătul drumului, dar se vede bine că, în socotelile finale, ceea ce cântărește mai greu nu sunt cercetările întreprinse și cunoștințele dobândite, ci o...

Geneva e un oraș prin care istoria a trecut fără a fi lăsat urme. Cel mult monumente, dar urme nu. Un oraș curat, rece și inexpresiv. Albă cum este, cu străzile largi, cu bulevardele regulate, Geneva pare a fi propria sa machetă. Ai uneori impresia că o privești dincolo de o vitrină. Că aici s-au dezbătut cândva mari drame istorice, trăite până la sânge, n-ai avea cum să afli, dacă n-ai ști din cărți.

Geneva a trăit cândva o mare dezbatere religioasă, un moment spiritual dramatic și a făcut din Reformă o problemă de conștiință, în care și-a angajat întreaga viață. Din toată această tensiune sufletească, orașul păstrează un foarte frumos monument al Reformei, ceea ce este o amintire de ordin municipal, nu o mărturie spirituală. E un oraș calvinist...