Decembrie. Am ales pentru această lună o floare delicată, care se distinge prin două varietăți principale, cunoscute în japoneză drept sazankwa și tsubaki. Ideogramele chinezești utilizate pentru cea din urmă sunt identice cu primele două ale denumirii celei dintâi, având sensul de „ceai de munte”; astfel încât sazankwa semnifică, etimologic, „floarea ceaiului sălbatic”. Planta de ceai e clasificată științific sub denumirea de Camellia theifera. Spre deosebire de tsubaki, care înflorește de regulă abia în luna ianuarie, florile de sazankwa își fac apariția în decembrie.

Un autor remarca despre această floare: „Există o veche prejudecată împotriva cameliei, izvorâtă din fragilitatea ei, se destramă la cea mai ușoară atingere. Cu toate acestea, e venerată pentru perenitatea frunzișului său verde.” 

Alt autor menționează motivele pentru care e atât de prețuită. Se povestește că, pe vremea zeilor, Sasanō no...

Octombrie. Cum se știe, termenul japonez hana e mult mai cuprinzător decât cuvântul nostru „floare” și include în înțelesul său ierburile și frunzele. Din pricina asta arțarul cu frumoase foi poate fi discutat în cadrul calendarului floral.

Rămâne întrebarea dacă arțarul să fie subiectul acestei luni sau a celei următoare. În agenda japonezului, cel mai adesea crizantema primește luna a noua – octombrie, iar arțarul luna a zecea – noiembrie. Ziua de naștere a împăratului Mutsuhito cade însă pe 3 noiembrie, crizantema fiind emblemă imperială, așa că am rezervat acestei flori luna viitoare. Mai mult, tradiția spune că în octombrie trebuie vizitați faimoșii arțari din Nikko și Tatta.

Arțarul e cunoscut în cutume drept „plantă-antidot”, întrucât se crede că limpezește aerul de infestări. Mai aflăm și că e unul dintre importanții copaci fără flori, ale cărui ramuri înlocuiesc inflorescențele în...

Molidul (Abies excelsa). — Formează adevărata bogăție forestieră a țării noastre, fiind esența cea mai răspândită. Molidul, moliftul, acoperă în masive dese coastele munților Carpați de la Dunăre până în Tisa maramureșeană, aflându-se și pe înălțimile mai mari ale Munților Apuseni. Uneori aproape numai el, alteori amestecat cu bradul adevărat, alcătuiește zona păduroasă a coniferelor, urcându-se în Oltenia până pe la 1700 m., iar în nordul Moldovei coborându-se la 1400 m.

La această înălțime nu alege. Crește pe calcar, ca și pe grohotișuri. Nu-i pasă de gerurile cele mai aspre; nu-i face rău nici biciuirile crivățului din primăvară. Înfruntă totul, ridicându-și sulița trunchiului, înalt uneori până la 30 m., pe vârfurile cele mai semețe, unde se anină norii de pletele cetinelor lor. E un aspect înviorător, priveliștea piscurilor izolate de pe Valea Oltului, cum e Cozia, sau cei doi ușori...

După castanul porcesc, teiul este arborele care se folosește mai mult pentru umbrirea străzilor din orașe. Crește iute și regulat. Dă umbră deasă și mai ales aromește aerul, prin luna lui iunie, cu mireasma blândă și dulce a florilor sale. Trăiește mult, așa încât nu e nevoie să fie des înlocuit.

Trunchiul teiului, în tinerețe drept, e îmbrăcat cu o coajă netedă, strălucitoare, ce se poate desprinde lesne de lemn, ceea ce copiii știu, făcând fluiere și șuierători din crengile de tei puse în Duminica Mare la intrarea în casă.

Teiul bătrân are coaja crăpată în lung, dar nu prea adânc; crește înalt ajungând și 30 m., și pe lângă trunchiul principal desfășoară o bogată ramificație, ceea ce-i dă o impunătoare înfățișare. Având mult frunziș, pare ca un uriaș balon verde, când stă singuratic la margine de pădure.

Teiul mai...

Lianele noastre. Pădurile ecuatoriale se caracterizează prin liane, care le încâlcesc și mai mult făcându-le nestrăbătute. Lianele sunt odgoane vii, care nu se pot ridica decât susținându-se de alți arbori. Acum se încolăcesc în jurul trunchiului ca un boa, sugrumându-l, acum se aruncă de pe un trunchi pe altul.

Şi la noi nu lipsesc plante de acestea. Prea puţine se văd în desişurile pădurii. Umbra deasă a bolţei de frunzar le-ar încetini viaţa. Se întâlnesc însă la margine de pădure şi mai ales în tufişuri şi curături.

Formează decoruri frumoase în peisajele pădurilor noastre, mai ales prin variaţia de culori a plantei acăţărate, amestecate cu a susţinătoarelor lor.

În interiorul pădurii doar iedera se încumetă să trăiască, îmbrăcând trunchiurile bătrâne cu ghirlanda frumoaselor frunze, verzi şi peste iarnă.

Trunchiul iederii se acaţără prin ajutorul unor rădăcini adventive, scurte, încolăcindu-se adesea...

Nici nu poate fi un nume mai potrivit dat de popor. Gingășia florii e arătată prin diminutivul cuvântului: clopoțel. Numirea evocă însă și deșteptarea primăverii. Floarea aceasta vestește înaintea cocorilor vremea bună, chiar când numai câteva zile de căldură dezmorțesc pământul. Cu câtă precauțiune nu se încumetă să iasă la lumină! Ca să poată străpunge piedica frunzelor moarte ce i-au ținut de cald peste iarnă, planta are vârful ca o suliță. De multe ori se înalță în cap cu frunza uscată pe care a străpuns-o. Grăbită, o ridică în sus.

De sub frunzulița ce i-a servit drept scut și săgeată totodată, se îndoaie gingașa floare pe o codiță subțire, desfășurându-și cele două rânduri de petale albe ca zăpada. Trei petale se răsfrâng în afară. Alte trei, încondeiate cu câte o pată verzuie se țin mai aproape căci drept precauțiune...